Viata!

să alergi după viață

e ca și cum ai rătăci prin pădure într-o noapte de iarnă

doar că în loc de zăpadă sunt oase

mai mici mai mari

nămeți de schelete se fărâmițează sub talpa grea a bocancilor

și tu alergi încontinu fără a ști de ce

e ca și cum ai ucide zilnic un om

și omul acela ești tu

nu

nu e vorba de o sinucidere

e doar un test al personalității

al rezistenței

o călire în fața morții

caut un antidot pentru durere

vreau să-mi tratez carnea de acest neajuns

astfel încât o trăiesc zilnic în doze mici

mi-o inoculez prin gânduri absurde

prin întrebări făr' de răspuns

alerg spre viață cu brațele deschise

e ca și cum aș rătăci prin pădure într-o noapte de iarnă

doar că în loc de zăpadă sunt oase

căci ninge cu cranii

în zare un vulcan erupe

aruncă în atmosferă trupuri în putrefacție

un iz de moarte îmi invadează nările dilatate ca ale unui copoi

doar că eu sunt vânatul

crematoriul se extinde rapid

copacii își întind crengile ca niște brațe descărnate

reușesc să-mi sfâșie carnea până la os

într-un final devin un fulg de nea

în acest alb imaculat al terorii